Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află 10 judeţe: Alba, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sălajşi Sibiu.
Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, la vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („ţara de dincolo de pădure”), suprafaţa ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².
Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureş, Crişana, Sătmar, ţinut cunoscut şi sub denumireaPartium, adică „părţile” dinspre Ungaria, alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric de pe podişul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei (vezi titulatura principelui Transilvaniei: „princeps Transilvaniae, partium regni Hungariae dominus...”). Adică: judeţele (comitatele) Maramureş, Sălaj, Satu Mare, Bihor şi Arad. Suprafaţa regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit tratatului de la Speyer (1571), din Partium făceau parte judeţele (comitatele) Maramureş, Bihor, Zărand,Solnocul de Mijloc, Crasna, provincia (ţara) Chioarului şi judeţele (comitatele) Arad şi Severin.
Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpaţii Orientali şi nord deCarpaţii Meridionali, astfel incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.
Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeţei României. Populaţia ce trăieşte în acest spaţiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populaţiei României.
Geografia Transilvaniei
Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ţara Românească prin lanţul Carpaţilor Meridionali şi în est de Moldova prin Carpaţii Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crişana) are graniţă cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureşului istoric - şi Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălţimi între 305 şi 488 de metri este irigat de râurile Mureş, Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraş din regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul şi Alba Iulia) urmat de Braşov (vezi secţiunea separată din acest articol pentru populaţii şi o listă mai completă).
Istoria Transilvaniei
Antichitatea târzie. Primul mileniu al erei creştine
Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al regatului Dacia, Sarmizegetusa Regia. În secolul al IV-lea î.Hr., venind dinspre apus, s-au stabilit, pe teritoriul actualei Transilvanii, primele comuniţăti de celţi, urmate de alte grupuri venite în cursul aceluiaşi secol. Nu există documente care să ateste un conflict armat între celti şi populaţiile autohtone. Eventualitatea unui atare scenariu este sugerată doar de obiectele de uz militar şi de armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celţi. Notabile sunt cele de laCiumeşti (judeţul Satu Mare), veritabil tezaur de obiecte aparţinând culturii La Tène (asociată cu celţii). Notabil este şi faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă convieţuirea paşnică dintre populaţiile autohtone si celţi. În numeroase morminte celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida (judeţul Cluj) şi Fântânele (judeţul Bistriţa-Năsăud). În egală masură în morminte dacice au fost descoperite obiecte celtice de factură La Tène, şi ceramică celtică. Convieţuirea dintre cele doua popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (colană ornată, rigidă), precum şi unele motive decorative aplicate pe ceramică imitându-le pe cele celtice. Unii autori, susţin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci şi celţi a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenenţă. Convietuirea paşnică probabil a încetat în timpul regelui dac Burebista, Strabo amintind incursiuni ale sale împotriva celţilor din bazinul Carpaţilor.
Regatul dac a fost cucerit în 106 d.Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat şi inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a fost iniţiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de astăzi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia porolissensis, cu capitala la Porolissum, şi Dacia apulensis cu capitala la Apulum. Aşezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii şi municipii. Aşezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.
O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială şi militară a avut loc şi un intens proces de colonizare a Daciei cu cetăţeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracţia minereului de aur. În faţa atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), şi goţilor, împăratul Aurelian (270-275) a decis retragerea administraţiei şi a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia superior, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, Dardania).
Practicarea creştinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiţie apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Existenţa unei vieţi creştine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără şi un donarium (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conţine inscriptiaego Zenovivs votvm posvi („eu, Zenovie, am pus acest obiect votiv”). Gepizii, o populaţie germanică care a dominat temporar Transilvania în sec. VI, au fost creştini, adepţi ai arianismului.
După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III şi X, de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari şi pecenegi. Populaţia autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească oraşele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreaţă, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reuşit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluţia istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia, în 896, aceştia avansând treptat către interiorul arcului carpatic.
Istoria Transilvaniei în aşa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă între retragerea administraţiei romane (271 d.Hr.) şi începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste.
Referitor la evenimentele din cursul acestui mileniu există două teorii, care par mai degrabă întemeiate pe pretenţii naţionaliste decât pe adevărurile istorice. Cele două teorii se exclud reciproc şi sunt în mod obsesiv reamintite, încât au dobândit un caracter anecdotic. Literatura istoriografică de popularizare pentru publicul larg abordează poate prea succint perioada regatului de mare întindere, cu centrul în Transilvania, fondat după înfrîngerea hunilor sub Ellak, fiul lui Attila, de o confederaţie rebelă condusă de regele Ardarich şi gepizii săi, populaţie înrudită cu goţii, ajunsă aici în cadrul migraţiilor confederaţiei anterioare, a hunilor. În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole gepide, adăpostind osemintele unor figuri regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida (lângă Cluj-Napoca), ce conţine scheletele a doi regi, probabil în succesiune generaţională; necropola prinţesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” şi necropola de la Vlaha; şi cele două tezaure cu podoabe din aur şi altele descoperite în 1797 şi 1889 în Şimleul Silvaniei. La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiţi de războaie cu longobarzii, alţi germanici, au emigrat împreună cu aceştia în Italia. Rămăşiţe de populaţie gepidă, căzute sub stăpînirea avară şi slavă, au fost menţionate ultima oară de cronicari bizantini în contextul expediţiilor militare conduse de generalii împăratului de la Constantinopol, Mauriciu, pentru anii 599 şi 601.
În general, istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populaţiei romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care şi în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord (vezi şi includerea teoriei admigraţiei formulată de Dimitrie Onciul cu peste 100 de ani în urmă) şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Istoriografia maghiară precum şi o parte a celei de limbă germană se situează în această privinţă pe o poziţie divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, unde ar fi fost colonizaţi de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au fiinţat după „retragerea aureliană” Diocesis Daciae (provinciile Moësia superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalmaţia), Dardania, Dacia mediterranea, Dacia ripensis), adică Serbia şi vestul Bulgariei, precum şi Diocesis Thraciae, în care dieceză cele mai importante pentru populaţia latinofonă şi apoi românofonă au fost provinciile Moësia inferior, Thracia şi Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului).
Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia şi oronimia atât din substrat, cât şi cea romanică, precum şi unele străromâneşti. Dintre acestea din urmă, spre exemplu, toponime şi oronime (masivi şi culmi) Durmitor, Pârlitor, Visător/Visitor, Palator (spălător); Surduliţa, Piskulje (piscul)), Negrişor şi altele, menţionate de istoricul Silviu Dragomir într-un studiu[21] aflaţi în zona Muntenegru. Sau Skeptekasas („Şapte case”), Burgulatu („Cetate lată”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munţii gemeni”)[22], care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromâneşti) atestate în Peninsula Balcanică.
Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor româneşti din ţinuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ţinuturi şi localităţi ce conţin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populaţii româneşti sud-dunărene recente, existente concomitent cu populaţia românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, înmunţii Beschizi, este Valašske.)
Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populaţie românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent şi care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populaţiile aromână şi meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populaţie românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt „Tribalia” din nordul Bulgariei, valea Timocului şi Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul Daciilor ripensis şi mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).
Istoriografii care contestă teoria continuităţii româneşti argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimăDescriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor şi cronicile ruseşti Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menţionează pe teritoriul Transilvaniei, al Crişanei şi în zonele învecinate, spre vest, prezenţa unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puţin existenţa unor formaţiuni statale româneşti anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatuluiUngaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus şi cronica nestoriană prezintă chestiunea totuşi mai nuanţat (liderul transilvan Gelou, un „blachus” potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formaţiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus şi a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverşilor istoriografi, măreşte marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanţilor dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puţinele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezenţa românească se numără şi două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii1256 şi 1262. Ambele izvoare confirmă prezenţa românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale(împrejurare ieşită din comun dacă se are în vedere că diverşi istorici care contestă continuitatea românească susţin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi” ar fi dovedită între altele de absenţa lor din evidenţele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat şi istoricul ardelan David Prodan).
Voievodatul Transilvaniei
Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în „ţările” românilor, autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV[necesită citare]. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menţionate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta, clusa sau kapu („poartă” în maghiară şi turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii şi (în maghiară) örök („străjeri”).
În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de Terra ultra silvam, „ţara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeşte teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.
În paralel cu ocuparea, s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare europene, precumsaşii (populaţie mixtă germană şi vallonă), secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat aşadar secuii şi, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum şi saşii, supranumiţi în documentele oficiale în latină saxones.
Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice şi ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercuriusprinceps Ultrasilvanus”, cât şi primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reşedinţa în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menţionat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).
Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume biserica din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.
Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.
În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania şi urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al doilea Ţarat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Ţara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sauDeutscher Ritterorden). Centrul comenduirii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii şi anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creştinătăţii) supus autorităţii Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzaţi din Transilvania în anul1225 de regele Andrei al II-lea.
În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii au dobândit prin Andreanum, o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială şi ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune (Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul administrativ şi juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obştii saşilor au purtat denumirea Universitatea Naţiunii Saşilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat şi ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune şi de privilegii similare. Din cele şapte unităţi administrativ-teritoriale secuieşti originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înfiinţate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.
Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor „ţări” (terrae), formând o stare recunoscută constituţional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).
În secolele XIV-XV, „ţările” au fost reorganizate sub forma unor districte româneşti („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „greceşti” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.
Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului, dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şiSighişoara), construcţia unor noi cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.
Pe fondul procesului de reconstrucţie se fac resimţite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendinţe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare şi, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borşa (1282-1294) şi al urmaşului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregaţional, menţionat în izvoare caregnum Transilvanum, autonom faţă de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorităţii centrale, afectată şi de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).
Steagul Transilvaniei pe la 1350
Începând cu finele secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii s-au constituit treptat în stări, acelaşi statut avându-l până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi românii, constituiţi în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sauuniversităţi (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranţei faţă de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocşii erau denumiţi „schismastici”).
Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ţării Româneşti, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania şi centrul Europei.
Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei faţă de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de recunoaştere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.
În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mişcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi dijma episcopală. O consecinţă a revoltei ţărăneşti a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum, uniune îndreptată împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată. Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).
Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala ţărănească de la începutul secolului XVI şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi la Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a răsfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris şi Szápolyai) (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg(1526-1540) au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de est şi Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală şi de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părţile care îi susţineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571). --Feri Goslar(discuţie) 7 ianuarie 2009 23:10 (EET)
Principatul Transilvaniei
Stema Marelui Principat al Transilvaniei
În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuşi Porţii Otomane un dar anual de complezenţă („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducaţi. În această calitate, a participat ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări europene, de pe poziţie de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.
În aceste circumstanţe istorice, în anul 1542, saşii, prin Johannes Honterus şi, ulterior, o parte a populaţiei maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania şi o supune autorităţii sale. Situaţia politică încordată precum şi războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova şi Ţara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naţionalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.
Transilvania intră la sfârşitul secolului XVII în componenţa Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).
La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa Bisericii Române Unite laBlaj şi a transformat acest oraş într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mişcării Şcoala Ardeleană.
Unele comunităţi româneşti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Braşovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci şi puse în practică de călugării ortodocşi intraţi sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Ţării Româneşti a sprijinit comunităţile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat şi sudul Crişanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crişanei, Transilvaniei şi din Maramureş au acceptat unirea cu Roma.
Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX
După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ţinuturi a căror populaţie se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuţi după 1526. În regiunile Satu Mare şi Banat au fost aduşi colonişti şvabi şi au fost admişi în Ardeal între 350-400.000 de români din Moldova şi Muntenia imigraţi din cauza exploatării fanariote. [23] Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc şi valuri de exod ale populaţiei româneşti din Ardeal în sens opus, spre Ţara Românească şi Moldova (vide infra, Ştefan Meteş, studiul despre migraţiile româneşti din sec. XIV-XX, cu atestări documentare).
Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava şi consfinţite prin semnătura regelui.
Administraţia austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populaţiei din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712şi 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiţia pe etnii a populaţiei din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (saşi şi şvabi) 19%.[1] Referitor la recensăminte, v. şi studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.
Transilvania în timpul Revoluţiei paşoptiste
Transilvania în Imperiul Dualist
Harta regiunilor austro-ungare locuite de români
Românii din Ungaria conform recensământului din 1890
Între anii 1867 si 1918 Transilvania a fost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numităTransleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, şvabilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor (în Banat) şi, spre sfârşitul secolului XIX, chiar a saşilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autorităţile maghiare, urmând modelele statale şi politicile naţionale uzuale în acea vreme in Europa (Franţa, Germania). În paralel şi independent faţă de politicile naţionale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar şi a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administraţii publice relativ eficiente, competente şi previzibile. Totuşi, nemulţumirile şi opoziţia vehementă a multor grupuri naţionale faţă de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naţionalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica Transilvaniei înainte de1918.
Unirea Transilvaniei cu România
Manifest din 1916 adresat românilor ardeleni
Adunarea Naţională de la Alba Iulia
Marcă poştală din Emisiunea Cluj (27 iunie 1919)
La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi. La adunarea au aprticipat aproximativ 100.000 de persoane şi s-a desfăşurat într-o atmosferă decentă si festivă.[24] Adunarea Naţională hotărăşte unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancţionează unirea cu România a "ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia." Cu toate acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Ungară condusă deBéla Kun, originar din Cluj. Forţele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât şi trupele române de pe teritoriul Transilvania în speranţa de a face joncţiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia şi Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forţelor maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919. În cursul staţionării pe teritoriul Ungariei, Armata Româna a organizat mai multe puncte de distribuiţie a alimentelor pentru populaţia înfometată, mai ales din marile oraşe.
Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabileşte frontiera între Regatul României şi Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cuCehoslovacia şi Polonia şi în sud-vest cu Iugoslavia se stabileşte la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureşul istoric şi din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Din punctul de vedere al statului maghiar, Tratatul de la Trianon este considerat dictat, deoarece spun ei, nu s-a ţinut cont de punctele de vedere şi unele interese existenţiale ale statului maghiar, graniţele Ungariei fiind stabilite nu pe criterii etnice (Planul Wilson) ci pe criterii geopolitice şi strategic-economice. Drept urmare, oraşe şi regiuni majoritar maghiare şi minoritar româneşti, sârbeşti, slovace au fost incluse în statele vecine întrerupând liniile de cale ferată şi fluxul de mărfuri de la şi înspre acele oraşe (Arad, Oradea, Subotica, Košice, Muncaciu, Novi Sad ş.a.). Tratatul de la Trianon a plasat 33% din poluaţia maghiară a Ungariei dinainte de război în afara graniţelor.
Între cele două războaie, Ungaria a dus o luptă susţinută pentru anularea Tratatului de la Trianon, pe care maghiarii o considerau o nedreptate istorică. Unii istorici şi politicieni maghiari pretind că odată cu reforma agrară română din 1921, care a afectat marea proprietate funciară din România, printre care şi pe marii proprietari maghiari, în timp ce, o vreme după război, economia Ungariei a fost paralizată din cauza noilor graniţe ce divizau forţat ceea ce anterior fusese un spaţiu economic unitar[necesită citare]. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru ca cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”.[necesită citare]
În aceste condiţii statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianţe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianţă între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Cu toate acestea, sistemul de tratate de pace de la Versailles a fost pus în pericol odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, acesta proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, pe fondul slăbiciunii politice (appeasement policy) a Franţei şi Marii Britanii în faţa dictaturii naţional-socialiste germane. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia şi destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârşitul Micii Antante.
Al doilea război mondial
În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al izolării României ca urmare a prăbuşirii sistemului său de alianţe (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea şi guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuţiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiţii, miniştrii de externe ai Reichului şi ai Italiei, Joachim von Ribbentropp şi Galeazzo Ciano au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei şi au impus un acord care prevedea trecerea în componenţa Ungariei a unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătraţi, cu o populaţie română de cel puţin 41% (conform recensământului ungar din ianuarie 1941, 41,5%, adică 1.069.000 români, populaţia maghiară totalizând 52,1%, respectiv 1.344.000 locuitori)[25], teritoriu cunoscut sub numele de Transilvania de Nord (în maghiară Észak-Erdély). Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la Viena" (primul fiind cel prin care Ungariei i s-au cedat în 1939 teritorii din "Ungaria de Sus"/Felvidék, respectiv sudul Slovaciei de astăzi, cu o populaţie predominant maghiară), prevedea alipirea la Ungaria a teritoriului actualelor judeţe Satu-Mare, Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial),Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) şi parte din judeţul Arad. Sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad şi Mureş) şi Banatul(judeţele Timiş şi Caraş-Severin) au rămas în componenţa regatului României.
Hotărârea a nemulţumit ambele state, atât România cât şi Ungaria, care au dorit apoi anectarea în întreagă a regiunii. Înaintarea armatei ungare în Transilvaniei a fost marcată de atrocităţi grave comise împotriva minorităţilor. De exemplu în Transilvania de Nord, soldaţi maghiari au comis atrocităţi şi masacre împotriva locuitorilor români din mai multe sate (Moisei, Ip, Traznea ş.a.), numărul morţilor situându-se în jurul cifrei de 1700. Numărul celor torturaţi s-a ridicat la alte câteva mii.
Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944 de România cu Puterile Aliate în cel de-al doilea război mondial, după lovitura de palat condusă de regele Mihaide la 23 august 1944, se prevedea că statele aliate "sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiţia confirmării prin Tratatul de Pace".Statul sovietic urmărea să se folosească în perioada postbelică de problema Transilvaniei în relaţiile politice dintre România şi Ungaria. Semnificativ este faptul că, deşi armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităţilor civile române în teritoriul cedat la Viena până la 6 martie 1945, ziua în care la Bucureşti a fost instalat guvernul dominat de comunişti şi condus de dr. Petru Groza.
În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliaţi şi România şi Ungaria (ambele au avut statut de ţări învinse în cel de-al doilea război mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar şi o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului judeţ Satu Mare). Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris, din 1947, confirmă revenirea la frontiera existentă la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) şi nulitatea dictatului de la Viena.
Stema istorică a Transilvaniei
Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărţit în două câmpuri egale printr-o fâşie orizontală roşie. În câmpul superior, cu fond albastru, este reprezentat pe jumătate de o acvilăneagră cu clonţ galben şi aripile desfăşurate. Potrivit unor comentatori, pasărea ar simboliza naţiunea maghiară şi ar fi pasărea turul (togrul) din legendele şi miturile fondatoare ale ungurilor. Însă turul era un şoim central-asiatic, similar şoimului dunărean (Falco cherrug). (V. şi comentariile de pe pagina de discuţii dedicate acestui element heraldic.) În stânga şi dreapta acvilei heraldice sunt dispuse elementele redate în galben, soarele şi luna, simboluri ale naţiunii secuieşti. În câmpul inferior al scutului sunt reprezentate simbolic, prin câte un turn de cetate, cele şapte cetăţi săseşti ale Transilvaniei, de la care provine numele german, Siebenbürgen, al Transilvaniei.
Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 | | | Ca parte componenta a stemei României din 1989 până în prezent |
|
Economie
Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare şi sulf. Ca industrie, Transilvania conţine centre majore de procesare a fierului şi oţelului, cât şi complexe industriale chimice şi textile. Printre ocupaţiile importante se numără creşterea de animale, agricultura, producţia viticolă şi de fructe.
În Transilvania, pe lângă români, locuiesc şi alte comunităţi etnice importante: maghiari germani şi rromi.
[modifică]Zone etnografice
Judeţele Transilvaniei
[modifică]Oraşele Transilvaniei
Conform recensământului din 2002, oraşele cele mai mari ale Transilvaniei în sens larg (care cuprinde şi Sătmarul, Crişana şi Maramureşul) sunt:
Populaţia istorică
Provincii istorice româneşti
Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincţie între naţionalităţi (distincţie făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autorităţile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporţiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populaţia din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporţie de 62,3% români şi 23,3% maghiari. [26]
Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 şi până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:
| An | Total | Români | Maghiari | Germani |
|---|
| 1869 | 4.224.436 | 59,0% | 24,9% | 11,9% |
| 1880 | 4.032.851 | 57,0% | 25,9% | 12,5% |
| 1890 | 4.429.564 | 56,0% | 27,1% | 12,5% |
| 1900 | 4.840.722 | 55,2% | 29,4% | 11,9% |
| 1910 | 5.262.495 | 53,8% | 31,6% | 10,7% |
| 1919 | 5.259.918 | 57,1% | 26,5% | 9,8% |
| 1920 | 5.208.345 | 57,3% | 25,5% | 10,6% |
| 1930 | 5.114.214 | 58,3% | 26,7% | 9,7% |
| 1941 | 5.548.363 | 55,9% | 29,5% | 9,0% |
| 1948 | 5.761.127 | 65,1% | 25,7% | 5,8% |
| 1956 | 6.232.312 | 65,5% | 25,9% | 6,0% |
| 1966 | 6.736.046 | 68,0% | 24,2% | 5,6% |
| 1977 | 7.500.229 | 69,4% | 22,6% | 4,6% |
| 1992 | 7.723.313 | 75,3% | 21,0% | 1,2% |
| 2002 | 7.221.733 | 74,7% | 19,6% | 0,7% |
Sursǎ: [27]
Personalităţi
- Arthur Arz (1857-1935), comandant al armatei austro-ungare
- Ştefan Báthory (1533-1586), principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei
- Lucian Blaga (1895-1961), filozof, poet, dramaturg
- János Bolyai (1802-1860), matematician
- Samuel von Brukenthal (1721-1803), colecţionar de artă, guvernator al Transilvaniei
- Emil Cioran (1911-1995), filozof
- Matia Corvin (1443-1490), rege al Ungariei
- George Coşbuc (1866-1918), poet, traducător
- Johannes Honterus (1498-1549), umanist, reformator religios
- Iancu de Hunedoara (1387-1456), comandant militar, guvernator al Ungariei
- Iuliu Maniu (1873-1953), politician, prim-ministru al României
- Inocenţiu Micu-Klein 1692-1768, episcop român unit cu Roma
- Hermann Oberth (1894-1989), fizician
- Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist
- Liviu Rebreanu (1885-1944), scriitor
Izvoare istorice
- Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom. I-VIII, Buda, 1829-1842.
- Hurmuzaki, Eudoxiu de şi Nic. Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I-II, Bucuresci, 1887-1890
- Zimmermann Fr. und Werner C., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (Hrsg. Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, G. Gündisch), Bd. I-VI, Hermannstadt, Köln, Wien, Bukarest, 1892-1991.
- Szenpétery E., Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum regumque stirpis Arpadiane gestarum, vol. I, Budapest, 1937.
- Popa-Lisseanu G., Izvoarele istoriei românilor, vol. I-VII, Bucureşti, 1934-1937.
- Documente privind istoria României. C - Transilvania. Veacurile XI-XIII, vol. I-II; Veacul XIV, vol. I-IV, Bucureşti, 1952-1953.
- Györffy György, Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae pertinentia, vol. I, Budapest, 1992.
.svg){kind=spacer}
_in_Hungary,_census_1890_.jpg)
